Pare greu de crezut dar chiar aşa este. Mulţi ar spune că sunt egoistă, că nu e un lucru bun să fii mama singură şi că asta poate afecta personalitatea copiilor. Aşa credeam şi eu înainte să mă căsătoresc. Ba mai mult, le judecam pe cele care spuneau sus şi tare că pot fi şi mama şi tată pentru copilul lor. Mi se păreau, pe atunci, nişte persoane imature care, pun mai presus de fericirea copiilor, fericirea şi liniştea lor. Abia mai târziu aveam să înţeleg că făceam o greşeală imensă…
O viaţă ca o carte..una greu de citit..
Povestea mea începe când l-am cunoscut pe cel care urma să îmi dea cea mai cruntă lecţie de viaţă. Nu a fost dragoste la prima vedere, nu a fost nici la a zecea vedere. Însă atenţia lui şi dorinţa lui de a mă avea lângă el, m-au făcut să îl îndrăgesc încet-încet. Dacă atunci nu sesizam că eram pentru el mai degrabă o obsesie decât femeia de care se îndrăgostise, mai târziu descopeream şi această faţă a lui. Ne-am căsătorit la un an de când ne cunsocuserăm. La insistenţele lui s-a întâmplat asta. Eu aş fi vrut să ne trăim povestea de dragoste în linişte, fără să ne grăbească nimeni. Şi mai ales aş fi vrut să îl cunosc mai bine. Instinctul îmi spunea de atunci că ceva nu este în regulă cu persoana de lângă mine, dar dorinţa de a ne vedea la casa noastră, a fost mai puternică. Imediat ce ne-am mutat împreună, au început problemele. Eu rămăsesem însărcinată iar asta parcă l-a transformat cu totul. Atenţia cu care mă obişnuise la început se transformase mai degrabă în ceva extrem de rău. Nu aveam voie să ies niciunde singură, la serviciu mă suna de sute de ori, mă urmărea peste tot şi ajunsese chiar să îşi piardă serviciu pentru asta. Când a venit pe lume prima fetiţă, am luat şi prima mea bătaie. Faptul că plângea copilul, ca orice bebeluş, eram vinovată eu şi îmi luam “răsplata”.
A fost o perioadă de coşmar şi nu eram în stare să povestesc chinul prin care trec, nimănui. Nu mai aveam prietene, mă îndepărtase de familie, nu mai vorbeam cu nimeni. Colac peste pupăză, se refugiase în băutură, şi dacă credeam că nu poate fi mai rău decât înainte, mă înşelasem. Îmi canalizam atenţia numai pe fetiţă, iar bucuria pe care o trăiam când o priveam în ochişori, mă făcea să rezist acestui coşmar. Şi când credeam că nu se poate mai rău, viaţa mi-a demonstrate că se poate. Faptul că îl respingeam tot mai mult, îl făcea să mă forţeze să întreţinem relaţii intime. Aşa am rămas însărcinată cu cea de-a doua fetiţă. Ea nu va şti niciodată că a venit pe lume astfel. Ea va învăţa de la mine ce este iubirea.
Am ales un viitor mai bun pentru fetele mele
Obosită să mai trăiesc ca o epavă şi sătulă să îmi mai plâng de milă, am pus la cale un plan să scap din ghearele acestui monstru. Cu ajutorul părinţilor, cărora le-am povestit totul, am reuşit să fug din casa groazei. Am intentat divorţul şi am câştigat custodia totală a fetiţelor după ce instanţa a demonstrat că fostul meu soţ reprezenta o vătămare gravă pentru ele. Multă vreme ne-a urmărit însă acum, după ce ne-am mutat din ţară, ne-am găsit în sfârşit liniştea. Aş fi absurdă să nu recunosc că mi-a fost greu cu două fete mici însă tot ghinionul avut la început, acum s-a transformat în noroc. Mi-am găsit un serviciu bine plătit, mi-am făcut prietene noi, am vecini minunaţi care de multe ori au grijă de cele mici, iar ele…trăiesc frumos. Râd mereu, se joacă, transmit bunătate… Ele nu ştiu coşmarul prin care am trecut şi nici nu vor afla vreodată. Ele trebuie doar să ştie că viaţa e frumoasă, că oamenii sunt buni şi că, indiferent cât de grea va fi viaţa, ne vom avea una pe alta mereu.
